Tag Archives Movie

The History of Love – Povestea iubirii

Posted on 6 min read 34 views

Trebuie să recunosc că mi-era puțin teamă de posibilitatea ca un titlu precum “Povestea iubirii” să ascundă un fel de sirop romanțios. Aflând că este vorba despre povestea de dragoste a unor tineri evrei polonezi despărțiți de război, am suspectat că siropul are o esență tragică, complet demotivantă. Fiind totuși semnat de Radu Mihăileanu, filmul merita o șansă. Și mă bucur că i-am acordat-o. Pentru că, deși evenimentele prezentate sunt trăite de oameni prinși între meandrele crâncene din istoria ultimului secol, abordarea nu e angoasantă. E realistă, cel puțin în ceea ce privește ce poate și ce nu poate face dragostea. Poate să transforme vieți și să creeze conexiuni de nebănuit între oameni. Nu poate să asigure fairplay-ul din partea destinului, vremurilor sau măcar din partea celuilalt. Poate să ofere un scop și forța de a-l urmări ani în șir, printre oricâte greutăți, dar împlinirea acestuia poate ține de alte resorturi decât de cele personale.
Acțiunea se petrece în jurul unei cărți demult pierdute, a cărei reapariție completează puncte existențiale de suspensie, punând în legătură doi căutători de sens, adevăr și soluții: un scriitor de vârstă înaintată și o adolescentă sceptică. Un om care a supraviețuit tuturor pierderilor și trădărilor imaginabile fără să știe sau fără să spună dacă a meritat lupta, și o fată care învață tehnici de supraviețuire și crede că dragostea există doar în cărți. Pe parcursul poveștii, mai apar și alte personaje remarcabile, cu contururi bine definite: prietenul cicălitor și neobosit, alter ego-ul lui Leo, personajul principal; băiatul încredințat că este unul dintre cei 36 de oameni sfinți (Lamed-Vovnik) care țin lumea pe umeri; și cele două impresionante personaje feminine, ambele întruchipând ipostaze pitorești ale “celei mai iubite femei din lume”. Chiar și aparițiile ocazionale sunt memorabile: prietenul transformat în trădător, un ticălos desăvârșit prin invidie și oportunism; colega și susținătoarea tinerei Alma, pragmatică și stridentă; iubitul adolescent rus, intens pasional și foarte hotărât. În scenele suport, cu accente subtile, până și absențele sunt pregnante – spectrul tatălui pierdut sau al fiului niciodată cunoscut și îmbrățișat indirect prin îmbrăcarea paltonului care-i aparținuse planează înduioșător, declanșând valuri neașteptate de emoție.
Pentru că am ajuns la subiectul emoție, aș mai insista puțin asupra unui sentiment care m-a urmărit pe parcursul vizionării – cel de nedreptate. Situația lui Leo (Derek Jacobi), jefuit de tot ce a îndrăgit pe lume, este de-a dreptul tristă, dar nu tristețea te izbește, ci cât de injust este ceea ce i se întâmplă. Echilibrul în viață este dat și de redirecționarea sentimentelor care nu-și găsesc împlinirea, iar lui, după ce luptase cât de mult poate lupta un om aflat într-o situație ostilă, nici aceasta nu-i este îngăduit. Ea, Alma (Gemma Arterton), spectaculos de frumoasă, cum numai frumusețea naturală poate fi, e aproape convingătoare în privința alegerilor pe care le face. Aproape, deoarece, de la un anumit punct, îți dai seama exact cât e justificat și cât e inutil în contextul în care se găsea.
L-am revăzut cu plăcere pe simpaticul Elliott Gould în rolul omniprezentului Bruno, energic ca întotdeauna, punctând cu umor situații încordate. De altfel, umorul evreiesc beneficiază de referințe directe în dialoguri, recunoscându-i-se utilitatea psihologică și socială în vremuri de restriște.
O ultimă observație, poate mai subiectivă decât celelalte: secvențele vizuale urbane se concentrează pe specificul acelui New York cunoscut tot din filme, dar pe care nu l-am mai văzut de mult. Acel New York de care, fără să știu, mi-era dor. Iată, așadar, că presupusul sirop, în doza atent calculată și în amestecul potrivit poate deveni un cocktail răcoros și amărui, numai bun de savurat într-o seară de vară cu miros de tei.
I have to admit I was a little afraid of the possibility that a name like „The History of Love” would conceal some kind of a romantic syrup. Learning that the movie was about the love story of some Polish Jewish youngsters separated by war, I suspected that the syrup had a tragic, completely demotivating essence. Still, it was signed by Radu Mihăileanu, so it deserved a chance. I am so happy I gave it! Because, although the events presented are lived by people caught in the terrible meanders of the last century’s history, the director’s approach is not at all anguishing. It’s realistic in regards of what love can and cannot do. It can transform lives and create unbelievable connections between people. It cannot ensure fair play from destiny, times or even from the other person. It can provide a purpose and the force to pursue it for years however hard it may be, but living the dream may be up to other forces than the personal ones.
The action takes place around a long lost book whose reappearance fills in existential suspension points, connecting two seekers of meaning, truth and solutions: a senior writer and a skeptical adolescent. A man who has survived all imaginable loss and betrayal without knowing or saying if it was worth it and a girl who believes that love only exists in books. Throughout the story, there are also other remarkable characters, with well defined outlines: the nagging and relentless friend of the main character, Leo’s alter ego; the boy who thinks he is one of the 36 holy men (Lamed-Vovnik) who hold the world on their shoulders and the two impressive female characters, both embodying picturesque versions of „the most loved woman in the world”. Even occasional appearances are memorable: the friend turned into traitor, a wicked man forged through envy and opportunism; the pragmatic and strikingly colourful colleague and supporter of young Alma; the teenage Russian lover, intensely passionate and very determined. In the support scenes, filled with subtle accents, even absences are significant – the spectre of the lost father or the one of the never known son, hugged indirectly by wearing his coat, they linger in the air, unleashing waves of emotions.
Since we came to the subject of emotion, I would dwell a little on a feeling that followed me while watching the film: the one of injustice. Leo’s situation, robbed of everything he loved in the world, is sad, but what strikes you is not the sadness, but the unfairness of what he’s going through. The balance in life is also given by the redirection of the feelings which cannot find fulfillment, and after fighting as much as a man in a hostile situation could fight, he’s not even allowed this. She, Alma (Gemma Arterton), spectacularly beautiful as only natural beauty can be, is almost convincing about the choices she makes. Almost because, from a certain point, you realize exactly how much was justified and how much was not considering the reality she was living in.
I enjoyed seeing the congenial Elliot Gould again as the omnipresent Bruno, as energetic as ever, making humorous remarks in tense situations. In fact, Jewish humour is directly reffered to in dialogues as a means of survival, having a high level of psychological and social utility in times of turmoil.
A last observation, perhaps more subjective than the others: the urban visual sequences focus on the specifics of the New York I’ve known from movies and haven’t seen in a while. The New York I’ve missed without even knowing. So, there it is, the alleged syrup, in the carefully calculated dose and in the right mixture, can become a cool, bitterish cocktail good enough to savour on a summer evening in the smell of linden.

Perfetti sconosciuti – Perfect Strangers

Posted on 6 min read 27 views

Ce se întâmplă dacă așezi o lupă asupra relației dintre doi oameni ? Doi sau mai mulți… un cuplu, mai multe cupluri, un grup de prieteni care se cunosc de ani buni, își cunosc slăbiciunile și limitele, își tolerează defectele, se acceptă unii pe ceilalți așa cum sunt, tratează cu diplomație aventurile extraconjugale… Până unde merge discreția și unde începe ipocrizia? Cât de fragile sunt, de fapt, relațiile interumane? Filmul lui Paolo Genovese ne determină să ne punem astfel de întrebări, ne face să ne simțim naivi în credința noastră că partenerul de viață este, în primul rând, partener de bune și rele, nu întruchipare umană de nisipuri mișcătoare. E greu de dat verdicte, dar e un exercițiu interesant, cel puțin în teorie: ce-ar fi dacă, la o cină între prieteni, toată lumea ar pune telefoanele pe speaker și ar citi cu voce tare mesajele primite ? Prietenii sunt, cu o singură excepție, cupluri căsătorite. Fără îndoială, toată lumea are mici secrete, poate lucruri de care nu suntem tocmai mândri, poate anumite frici sau griji meschine. Fără îndoială, de multe ori, tăcerea acoperă o lovitură iminentă, discreția protejează poate chiar pe cel pe care-l minți. Aceasta face ca minciuna să fie acceptabilă? Merită menajat orgoliul partenerului cu prețul propriei nemulțumiri? Se poate găsi o cale acceptabilă de a comunica lucruri inacceptabile ?
Pelicula are multe accente comice, care nu diluează nicidecum momentele tensionate. Deși nu este un film de acțiune, momentele de dramatism se succed rapid, cu fiecare secret devoalat, cu fiecare informație confidențială alunecată în exterior, cu fiecare moment de jenă personală trăit public, cu nodul în gât și aerul blocat în piept. Scos din Cutia Pandorei, detaliul capătă proporții gigantice, mai ales când publicul spectator își pune ochelarii de judecător și evaluează lucruri din viața intimă a celui în cauză. Explicații, justificări, contraziceri, răbufniri. Totul e foarte simplu când e vorba de alții: soluțiile sunt la îndemână, culpabilitatea e clară, tendința transformării în anchetator și instanță morală e irezistibilă. Mai grav e că nici noi, spectatorii, nu prea ne putem abține de la a judeca, în definitiv de aceea ne sunt și prezentate situațiile. Totul e să facem diferența între situații și protagoniștii lor. Să-i înțelegem în context, fără a-i acuza și fără a le căuta scuze. Există și personaje inocente, dar nici acestea nu sunt scutite de tăvălugul emoțional antrenat de experiment. E un film italian, așa că reacțiile sunt bogate, abundente chiar.
Finalul inedit trădează o viziune implacabilă despre viață și relații interumane, viziune care include și concluzia experimentului psihologic de grup: nu încercați așa ceva acasă! E o viziune dezamăgitoare, cel puțin pentru mine, dar nu am, din păcate, argumentele să o contrazic. Realitatea este că oamenii sunt ființe imperfecte care tind sau nu spre perfecțiune, iar bunelor relații dintre ei nu li se cunoaște gradul de rezistență la confruntarea cu adevăruri dureroase. Terapeuții poate că m-ar contrazice: drumul spre autenticitate exclude falsul, realizarea de sine presupune etape de conștientizare, nu de cosmetizare. Dar cuplul gazdă din film este format dintr-un chirurg plastician, bărbat matur și bonom, personaj eminamente pozitiv, și o terapeută frumoasă, dar complexată, infidelă și incapabilă să-și gestioneze relația cu fiica adolescentă. Singurul model de depășire a conflictului este oferit de medicul care, cu înțelepciune, știe să lase de la el… dar nu este suficient. Iar în anturajul meu, discuția privitoare la film a fost punctată magistral de cunoscătorii unei căsnicii reușite, de peste douăzeci de ani: „E important să ne lăsăm spațiu unul altuia. Toți avem defecte, toți avem slăbiciuni și nu știi dacă celălalt le poate înțelege sau accepta. E bine ca unele lucruri să rămână nespuse” Așa că nu știu dacă se poate da un răspuns precis întrebărilor lansate mai sus, nuanțele vieții reale se dezvoltă pe un palier complex, dificil de încadrat între repere exacte.                                                                                                                                                   Publicat si in revista Airport News

What happens if you put a magnifying glass on the relationship between two people? Two or more… a couple, several couples, a group of friends who have known each other for years, know their weaknesses and limits, tolerate their faults, accept themselves as they are and close their eyes at the extramarital affairs of others… How far does discretion go and where does hypocrisy begin? How fragile are, in fact, human relationships? Paolo Genovese’s film makes us think about these things, makes us feel naive in our belief that the life partner is there for better and for worse not a human embodiment of moving sands. It’s hard to give a verdict, but it’s an interesting exercise, at least in theory: what if, at a dinner for friends, everyone would put their phones on speaker and read the text messages out loud? With one exception, the friends are all married couples. Undoubtedly, we all have our little secrets, maybe things we’re not too proud of, maybe fears or petty worries. Undoubtedly, silence often covers an imminent blow, discretion protects perhaps even the one you are lying to.
The film has lots of comic touches which do not dilute the tense moments at all. Although it’s not an action movie, the dramatic scenes develop fast, with every unveiled secret, with every confidential information leaked, with every moment of personal embarrassment lived publicly, feeling choked up and with the air stuck in your chest. Taken out of the Pandora’s Box, the detail gets gigantic proportions, especially when the spectator puts on the judge glasses end assesses things from the intimate life of others. Explanations, justifications, contradictions, outbursts. Everything is very simple when it comes to others: the solutions are at hand, the guilt is obvious, the tendency of turning into an investigator and moral court is irresistible. The worst thing is that even we, the spectators, can’t help ourselves from judging and after all, this is why the situations are presented to us. We should only be careful to make the difference between situations and their protagonists. We should try to understand them in context, without making excuses or accusations. Some characters are innocent, but they make no exception from the emotional roller coaster stirred by the experiment. It’s an Italian movie, so the reactions are rich, even abundant.
The unusual ending gives away an implacable vision of life and human relationships, a vision that includes the conclusion for the group psychological experiment: don’t try this at home! It is a disappointing vision, at least for me, but, unfortunately, I don’t have the arguments to contradict it. The reality is that people are imperfect beings who may or may not seek perfection and it’s unknown how much the relationships between them can resist the confrontation with painful truths. Perhaps the therapists would contradict me: the road to authenticity excludes fakes, self-realization involves stages of awareness, not sugar coating. But the host couple in the film is made of a plastic surgeon, a mature and genial man, a positive person by default, and a therapist who is beautiful, but frustrated, unfaithful and unable to manage the relationship with her own teenage daughter. The only model for overcoming conflict is offered by the doctor, who has the wisdom to let it go… but it’s not enough. And in my entourage, the discussion of the film was punctuated by the connoisseurs of a successful marriage for over twenty years: „It is important to leave each other space. We all have our flaws, we all have our weaknesses and you don’t know if the other person can understand or accept them. It is best for some things to be kept unspoken.” So I don’t know if the above mentioned questions could be answered in a precise way, the real life nuances extend on a high complexity level, hard to fit between fixed reference points.
Also published in Airport News

 

La La Land

Posted on 7 min read 41 views

Se poate să le ai pe toate? Și dragoste și vise împlinite?

Emma Stone și Ryan Gosling își pun la bătaie talentul, charisma și chimia dintre ei, încercând să ne răspundă la întrebare, în pași de dans. În miticul Los Angeles, o actriță aspirantă întâlnește (de mai multe ori și cât se poate de nereușit) un pianist pasionat de jazz – fiecare cu visul lui de afirmare și propria realitate de transformat. Ea vinde cafele starurilor de cinema cărora speră să le calce pe urme, el cântă colinde la pian în baruri obscure, sperând să-și deschidă, într-o zi, propriul club de jazz. Calea presărată cu provocări și deloc scutită de dezamăgiri include, însă, absolut fermecător, și replici incitante, și piruete în asfințit.

Regizorul și scenaristul Damien Chazelle (Whiplash) reușește să creeze, prin această peliculă, o lume compusă din emoție universală, muzică îmbătătoare și culori aproape palpabile. Îți reamintește de ce-ți place la film, cum să trăiești o poveste, accesează locul ascuns din suflet pe care-l declarăm pierdut la anii maturității, îți reactivează acea stare de prospețime în care crezi că dragostea se poate întâlni, iar visele se pot, în cele din urmă, împlini. Sub forma unui musical, cu o abordare de Old School Hollywood, La La Land are și romantism, și accente comice, și-un pic de glamour, dar păstrează doza de realism necesară credibilității poveștii. Nu se ferește, cu alte cuvinte, de răspunsul nuanțat la întrebarea de la început. Finalul ne oferă, însă, și un sfârșit alternativ, ca omagiu adus Perioadei de Aur a Hollywoodului, în care toate se rezolvau ca prin farmec și happy end-ul era firesc. Spațiu iluzoriu în care să ne refugiem de realitatea cinică? Cui îi pasă, filmul e superb! Încă o dată, de-asta mergem la cinema, să ne reîncărcam cu magia atât de greu de găsit în viața cotidiană. După o asemenea experiență, te simți mai ușor, mai tânăr și mai pregătit nu doar să vezi frumusețea vieții, ci și să crezi în ea.

Fără să fie fantastică, nici nostalgică, e o călătorie în lumea aceea de vis, din care toți ne întoarcem mai bogați. Nu s-a potrivit, se pare, cu pretenția obligatoriului politically correct, care a direcționat Oscarul pentru cel mai bun film către o dramă centrată pe traseul de viață al unui traficant de droguri (de culoare și homosexual, desigur). A luat, în schimb, Oscarul pentru cel mai bun regizor (măcar atât pentru Damien Chazelle, semnatarul acestei măiestrii vizuale), cea mai bună actriță în rol principal (Emma Stone e realmente convingătoare în rolul Miei, pe cât de fragilă, pe atât de hotărâtă, chiar și în momentele de îndoială), cea mai bună imagine (Linus Sandgren), cea mai bună coloană sonoră (Justin Hurwitz), cea mai bună melodie originală (City of Stars) și cea mai bună scenografie (David Wasco, Sandy Reynolds-Wasco). Rămas doar cu nominalizarea pentru cel mai bun actor în rol principal (dar și cu premiul de la Golden Globes), Ryan Gosling merită un comentariu pentru interpretarea fără cusur, rolul lui Sebastian solicitându-i o complexitate artistică extinsă. A învățat să cânte jazz la pian în câteva luni, astfel că în toate scenele în care Sebastian cânta, era chiar el, Gosling, nu s-a folosit o dublură. Iar interacțiunea dintre el și Emma este atât de armonioasă, că întreaga poveste pare a se sprijini pe acest echilibru, pe o anumită liniște aproape fluidă. De altfel, cam toate sunt echilibrate în construcția filmului – sunetul, imaginea, emoția – și de aceea impresionează și îl reții ca pe un tot. Nu poți da play în minte la melodia cea mai impresionantă, să zicem, fără să-ți vină la pachet cu tot contextul, cu tot mesajul, cu toată emoția momentului. Mi-am îngăduit mai mult subiectivism în această cronică scrisă în ziua de după decernarea premiilor pentru că, recunosc, La La Land m-a surprins. L-am văzut fără așteptări prea mari, considerându-l inițial doar un musical cu o campanie foarte activă în jurul lui (a avut, totuși, 14 nominalizări), astfel că mai degrabă mi-a generat rezistență decât curiozitate. Și s-a dovedit a fi cu totul altceva, o splendoare cinematografică în adevăratul sens al cuvântului, o piesă clasică în vremuri moderne, de văzut și revăzut pentru inspirație și stare de bine.

Publicat și în revista Airport News.

 Can you have it all? Love and fulfilled dreams?

Emma Stone and Ryan Gosling put their talent, charisma and chemistry on the line, trying to answer this question while taking a few dance steps together. In the mythical Los Angeles, an aspiring actress and a passionate jazz pianist meet (for several times, it doesn’t go very well at first). Both of them have dreams to chase and realities to change for the better – she sells coffees to movie stars hoping to follow in their footsteps, he plays carols on the piano in gloomy bars, hoping to open his own jazz club one day. The challenging and not exempted from disappointments path includes, however, in an absolutely charming way, exciting lines exchanges and pirouettes into the sunset.

Director and screenwriter Damien Chazelle (Whiplash) manages to create a world made up of universal emotion, intoxicating music and lively to almost palpable colours. It reminds us why we love going to the movies, it reminds us how to live a story, it goes to the secret place of the soul we forget about when turning into adults, it reactivates that freshness necessary to believe that love is possible and dreams are reachable. A musical with an Old School Hollywood approach, La La Land also has romance, comedy and a bit of glamour, but it keeps the much needed for the story to hold realism. It’s not afraid, in other words, to answer the original question, but it also offers an alternative ending as a tribute to the Hollywood’s Golden Era, when everything was magically solved and the happy end came naturally. Illusive space to escape the cynical reality? Who cares, the film is gorgeous! Again, this is why we go to the cinema, to recharge with the magic that’s so hard to find in everyday life. After such an experience, you get to feel lighter, younger and more willing not only to see the beauty of life, but also to believe in it.

Without being fantastic or nostalgic, it’s a trip to that dream world from where we all come back richer. It didn’t fit, apparently, the mandatory politically correct requirement which ultimately directed the Oscar for Best Picture towards a drama centered on the life of a drug dealer (a homosexual African American, of course). It was awarded, though, the Oscar for Directing (this, at least, for Damien Chazelle, the author of this visual masterpiece), for Actress in a Leading Role (Emma Stone is quite convincing in the role of Mia, as fragile, as determined even in her moments of doubt), for Cinematography (Linus Sandgren), for Music – Original Score (Justin Hurwitz), for Music – Original Song (City of Stars) and for Production Design (David Wasco, Sandy Reynolds-Wasco). Left with only the nomination for Actor in a Leading Role (but let’s not forget the Golden Globe for Best Performance by an Actor in a Motion Picture – Musical or Comedy), Ryan Gosling deserves a comment for his flawless interpretation of Sebastian, which required an extended artistic complexity. He learned to play jazz piano in just a few months, so that it’s him in all the scenes where Sebastian is playing, they didn’t use a double. The interaction between Ryan and Emma is so harmonious, that the whole story seems to be supported by this balance, by a certain fluid tranquility. Actually, everything is pretty balanced in the construction of the movie – the sound, the image, the emotion – and this is why it gets to you as a whole. You cannot play in your mind the most impressive song, let’s say, without having it come to you with the full context, with the whole message, with all the emotion of the moment. I allowed myself a little more subjectivity with this review written on the day after the Oscars because, I admit, La La Land surprised me. I saw it with no expectations, thinking it was just a musical with a very active campaign around it (the 14 nominations are a bit browlifting), so I was rather sceptical than curious. And it proved to be something else, a cinematic splendor in every sense of the word, a classic piece in modern times to be watched for inspiration and well-being.

Also published in Airport News magazine.

 

Collateral Beauty

Posted on 6 min read 35 views

De ce te-ai duce la un film despre care știi din trailer că e trist, emoționant, dramatic? Pentru că tot acolo îl vezi pe Will Smith, în rolul unui tată care și-a pierdut copilul, confruntându-se cu Moartea, Timpul și Dragostea, care apar în formă umană. Moartea zâmbește cu eleganță – Hellen Miren într-un palton albastru, Timpul – Jacob Latimer – e indignat că e irosit, iar Dragostea strigă prin ochii înlăcrimați ai Keirei Knightley. Dacă mai spun Edward Norton și Kate Winslet în roluri secundare, cred că reușesc să conving câțiva cinefili să tragă aer în piept și să intre la o dramă care se anunță din start intensă. Pentru ceilalți, voi rezuma câteva impresii, întrucât filmul chiar merită văzut.

Nu suntem pregătiți, nici cultural, nici psihologic, să privim moartea ca pe ceva firesc, deși suntem conștienți de inevitabilitatea ei. Ca atare, toate aspectele legate de aceasta sunt tabu, nu e un subiect de conversație lejer de abordat. Dar viața creează contexte care forțează limitele, cum ar fi blocajul prelungit al unui prieten într-o lume a durerii năucitoare, în care singurul confort este tiparul repetitiv al realizării de construcții complicate din piese de domino, urmate de dărâmarea acestora prin împingerea unei singure piese. Atât mai știa să facă Howard, personajul principal, la doi ani de la moartea fiicei sale. Inițial un tip creativ și energic, fondatorul agenției de publicitate la care lucra împreună cu prietenii săi, Howard devenise acum de nerecunoscut, iar ceilalți erau îngrijorați de declinul iminent al firmei și de punctele de cotitură din propriile lor vieți. Sub presiunea situației legate de vânzarea agenției, imposibil de realizat fără Howard, cu care nu se putea discuta, ajung să-i mijlocească prietenului lor întâlnirea cu cele trei “abstracțiuni” (Dragostea, Timpul și Moartea), pilonii tuturor discursurilor lui dinainte de tragedie și cărora le scrie și expediază scrisori furioase după. Whit (Edward Norton), Claire (Kate Winslet) și Simon (Michael Peña) nu realizează câtuși de puțin, în momentul intervenției, că aceasta se va răsfrânge și asupra lor, printr-o mișcare propagată în ansamblul relațional și în propriile existențe, în care momentul de claritate își aștepta, cu nerăbdare, intrarea. Frumusețea colaterală, tradusă, din motive care-mi scapă, ca “a doua șansă”, este o denumire poetică a conexiunii toți și toate. Filmul oferă câteva repere, dar înțelegerea conceptului vine, mai degrabă, din percepția personală a spectatorului, din cât de deschiși își ține ochii sufletului și cât este dispus să “vadă” în jur, pe ceilalți reflectându-se în sine și invers.

S-a comentat, destul de critic, că nu este suficient explorată întâlnirea cu cele trei abstracțiuni, că dialogurile nu oferă destul. Privind povestea ca tot, urmărindu-i atent dinamica, se poate observa că interacțiunea vizată, atât cât e, îndeplinește exact rolul pe care e menită să-l aibă, de terapie șoc pentru antieroul la care nu se mai poate ajunge altfel. Pelicula privește transformarea realității dureroase prin care trece ființa umană, nu se vrea a fi un curs de filosofie. De aceea aș mai nota și abordarea interesantă a temei depășirii traumei, a ieșirii de după zidul paralizant al admiterii că ceva teribil s-a petrecut, ceva care nu poate fi numit în cuvinte, în condițiile în care, deși nefuncțional, necomunicativ și prins în limbo-ul suferinței atroce, Howard rămăsese tot el, inteligent, generos, înțelegător și bun. Era încă acolo, prezent, observându-i limpede pe cei cu care nu putea vorbi, “citindu-le” frământările și înțelegându-le neliniștea.

Toate aceste dezvăluiri reprezintă doar o parte din experiența oferită de “Collateral Beauty”, rămân multe elemente de descoperit la vizionare printre care, vă recunosc, se numără și finalul neașteptat, punct de întâlnire a tuturor ițelor și cheie de descifrat sensuri. Regizorul David Frankel (The Devil Wears Prada; Marley & Me) spune că filmul este o poveste a învățării drumului spre reconectare. Merită, așadar, văzut, fie și doar pentru efectul terapeutic. Iar Will Smith își păstrează farmecul și când își explorează latura sensibilă.

Publicat și în revista Airport News.

Why would you go to a movie whose trailer reveals it as sad, emotional, dramatic? Because it also presents Will Smith as a father who lost his child, facing Death, Time and Love, which appear in human form. Death smiles gracefully – Helen Mirren in a deep blue coat, Time – Jacob Latimer – is outraged about being wasted and Love shouts through Keira Knightley’s teary eyes. If I also mention Edward Norton and Kate Winslet in support roles, I think I managed to convince a few movie fans to take a deep breath and go see an intense drama. For the others I will summarize a few thoughts for this movie is really worth watching.

We are not prepared, neither culturally, nor psychologically to look at death as being natural, although we are aware of its inevitability. Therefore, all aspects of it are taboo, it’s an uncomfortable conversational topic. But life creates contexts where limits are pushed, like a friend’s blockage into a world of numbing pain, where the only remaining comfort is the repetitive pattern of building complicated domino constructions and then overthrowing them by pushing down a single piece. This is all what was left of Howard, the main character, two years after the death of his daughter. Originally a creative and energetic guy, founder of the advertising agency where he worked with his friends, Howard had become unrecognizable and the others were concerned about the imminent decline of the company and the turning points of their own lives. Under the pressure of the situation related to the selling of the agency, which couldn’t be done without Howard who wasn’t speaking, they arrange for the encounter of their friend with the three „abstractions” (Love, Time and Death), which were the pillars of his speeches before the tragedy and to whom he writes angry letters later on. At the time of the intervention, Whit (Edward Norton), Claire (Kate Winslet) and Simon (Michael Peña) don’t realize that through a movement spread across the relational ensemble it would affect their own lives which needed the moment of clarity pretty badly. The collateral beauty is a poetic name given to the connection between everyone and everything. The film offers a few reference points, but the understanding of the concept comes rather from the viewer’s personal perception, from how open are the eyes of his soul and how much is he willing to „see” around, the others reflected into him and vice versa.

It has been commented that the meeting with the three abstractions is not explored enough. Looking at the story as a whole, following its dynamics closely , you may notice that the above mentioned interaction fulfills exactly the role it’s meant to have, that of a shock therapy for the antihero who couldn’t be reached otherwise. I would also note the interesting approach of overcoming trauma and getting out of the paralyzing silence keeping him from admitting that something terrible has happened, something unspeakable. Although dysfunctional, uncommunicative and caught in the limbo of the atrocious suffering, Howard was still there, intelligent, generous, understanding and kind, seeing the ones he couldn’t speak to for what they were, with all their worries and struggles.

All these disclosures are only part of the experience offered by “Collateral Beauty”, there are many other things to discover at the viewing among which, I have to tell you, it’s the unexpected finale, the meeting point of all threads and key to decipher meanings. Director David Frankel (The Devil Wears Prada; Marley & Me) says the movie is a story about learning how to reconnect. You should see it therefore, if only for the therapeutic effect. And Will Smith is still charming, even when exploring his sensitive side.

Also published in Airport News magazine.