Imaginary Crossroads / Intersecții imaginare

They seem to be all around these days. Invisible, untouchable, basically undetectable and yet whenever you go through one, you feel it down to your bones. The funny thing is, you only know you did it right after you’ve crossed it. Of course. After you’ve taken the decision and moved ten steps or maybe just one. And felt like a blind man walking on a wire. At some point in this life, you don’t get to see where the next blow it’s going to come from. Let’s go back to the blind man metaphor a little. It’s not like walking on a wire, it’s more like doing a strange form of karate with a blindfold on; the catch is to escape the bad ones without hurting the innocent while there’s no apparent difference between the two. The difference is revealed in time, but you don’t get the luxury of time. Like a video game, only real. What do you do?

You put on a red poppy necklace and go to the boarding gates area in the airport. Well, I did. It’s a very special area, it has got a certain vibe to it, possibly from all of those thoughts of departure and new beginnings. Therefore it is the place most certain to contain all of the imaginary crossroads you can think of. And they are all in people’s heads so, invisible, untouchable, basically undetectable and yet you feel them down to your bones. And you know what? The air is fresh. No fear, no pressure, no worries about taking the wrong way. Is it the almighty hope that sweetens things up or the recognition of the fact that there are many of us in this situation and none of us really knows which way is the right one? One thing’s for sure: all we have is now and all we can do is the next move. Oh, man, have I just rediscovered a cliché ? Maybe it’s a universal truth, better head out to the duty free shop and check out the new fragrances, my mission on the philosophy of life is done for the moment. 🙂

Par a fi peste tot zilele astea. Nevăzute, intangibile, practic, de nedetectat și totuși, de câte ori treci printr-una, o simți până în oase. Drăguț e că numai după ce treci de ea, știi că ai făcut ce trebuia. Desigur. După ce ai luat decizia și ai făcut un pas sau zece, simțindu-te, în tot acest timp ca un orb care merge pe sârmă. Ajungi la un punct în viață când nu ți se mai arată de unde vine lovitura. Și mersul pe sârmă se transformă într-o formă de artă marțială pe care trebuie s-o stăpânești legat la ochi și astfel să-i îndepărtezi pe cei răi fără a-i leza pe nevinovați. Și toți arată la fel, abia în timp se disting diferențele. Un fel de joc video 3D, doar că real. Dar dacă nu ai luxul timpului, ce faci?

Pui un colier cu floare de mac, roșu aprins, pentru inspirație și mergi în zona porților de îmbarcare din aeroport. Eu așa am făcut. E o zonă specială, cu o energie aparte, probabil de la impregnarea cu toate acele gânduri de plecare și noi începuturi. Prin urmare, este locul cu cele mai multe intersecții imaginare la care te poți gândi. Și toate sunt în mințile oamenilor, deci nevăzute, intangibile, practic, de nedetectat și totuși, le simți până în oase. Și știți ceva? Atmosfera e cât se poate de fresh. Fără frici, presiune sau îngrijorare că apuci pe un drum greșit. Să fie oare atotputernica speranță cea care îndulcește lucrurile sau recunoașterea faptului că suntem mai mulți în această situație și nimeni nu știe, de fapt, exact care-i calea cea bună. Un lucru e sigur: tot ce avem este momentul prezent și tot ce putem face este pasul următor. Se pare că tocmai am redescoperit un clișeu pe cont propriu. Sau poate e un adevăr universal și atunci, aș face bine să dau o raită pe la magazinele duty free, sa văd ce parfumuri au mai adus, că la filosofie de viață tare mă pricep. 🙂

Photos by Edy Ghiță

2

Comments

comments

No Comments Yet.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *