This is a true story. About two weeks ago, on a sunny Saturday morning, I was cleaning the house. Yes, me. I had recklessly spent the money for the maid so I had to do it myself (just kidding, I’m too paranoid to have a maid, I think all of them are secretly judging us). So, I had come to the mop part. The mop is like that skin softener Photoshop filter, even if you don’t see anything dirty on the floor, you still notice the difference after using it.
I had three of them: one extremely high tech, which represents a challenge every time, I never seem to remember how to use its complicated mechanism; a classic one and one made of strips. The high tech one annoys me with its snobbery, the classic one was out of shape so I threw it away and the one made of strips was a bit little. Too little. I also knew I had a brand new, white as snow spare for the classic mop in a drawer. Couldn’t wait to try it. So I set it up, used twice as much detergent to honor the event and I began enthusiastically to clean. But no! The horror! Filled with lilac scented soap, the white as snow braids left comrades behind from the first slide on the floor. Basically, the mop was disintegrating before my very eyes before even covering the surface. Stubborn character that I am, I didn’t want to give up. But more and more white braids fell helplessly on the flooring. Eventually, the strips one was the last resort, so I spent an extra hour (I told you it was very small) cleaning. The moral of this story? I must learn to “speak” high tech even to domestic tools. And I thought the smartphone was a stepping stone.
Photo source: pinupcartoongirls.com, Tatiana Doronina (http://tvdoronina.ru)
Povestea aceasta este desprinsă din zona gri a vieții, cea a lucrurilor neprevăzute, necosmetizate și dificil de gestionat. Toți avem parte de ele, iar cei care nu se bucură de asemenea experiențe sunt, pur și simplu, în negare.
Așadar, era sâmbătă dimineață, făceam curat. Da, eu însămi. Cheltuisem aiurea banii de menajeră. De fapt, trăiesc cu convingerea intimă că toate menajerele ne judecă în secret și, ca atare, nu pot apela la serviciile lor. Să revenim – ajunsesem la mop. Mopul e așa, un fel de skin softener, și dacă ți se pare că nu e nimic acolo, tot se simte diferența după. Aveam trei – unul superspecializat, care îmi solicită 75 % din timp să-mi aduc aminte cum se folosește, unul clasic și unul de panglici. Ăla superspecializat mă enervează fiindcă e mai snob ca mine, cel clasic văzuse zile mai bune și l-am aruncat, iar cel de panglici era micuț. Cam prea micuț. Știam că am unul clasic nou, alb ca laptele, în sertarul cu rezerve. De abia așteptam să-l inițiez în arta dansului pe podea. L-am montat imediat, am vărsat de două ori mai mult detergent lichid în onoarea evenimentului și am pornit în forță atacul, plasând două pleoșcăituri pe verticală, cu mișcări de spadasin. Când, oroare!! Mâțișorii albi, îmbibați în șampon, au lăsat camarazi în urmă de la prima alunecare. Practic, mopul se dezintegra înainte să apuce să acopere măcar suprafața. Am acceptat greu pierderea, insistând cu mișcări mai duioase, dar fără folos: șuvițele albe, de ață, rămâneau neputincioase pe parchet. În cele din urmă, “panglicarul” a câștigat. Am petrecut o oră în plus, folosind unealta liliputană, dar în cele din urmă, am învățat o lecție importantă: tehnologia merită efortul de a o stăpâni.
Sursă foto: pinupcartoongirls.com, Tatiana Doronina (http://tvdoronina.ru)
What do you think?
You must be logged in to post a comment.